Viata noastra s-a schimbat radical in august 2014, atunci cand Andrei, baietelul nostru in varsta de 1 an si 11 luni la acea vreme, a fost diagnosticat cu TSA. Un apropiat, parinte la randul lui, m-a sfatuit sa merg cu baietelul la un specialist, pentru ca are un comportament neadecvat: flutura maini, nu are contact vizual, nu raspunde cand este strigat, merge si alearga pe varfuri, este foarte agitat. Nu mi-a picat bine sa aud asta despre copilul meu si chiar m-am suparat, insa, samburele de indoiala se instalase in mintea mea, asa ca am mers la un specialist. Diagnosticul a cazut ca un trasnet si nu am vrut sa-l acceptam, asa ca am mai consultat si alti specialisti, diagosticul fiind de fiecare data acelasi: TSA si intarziere in devoltare. Lumea noastra s-a prabusit in acel moment si am crezut ca nu ne vom mai reveni. Am plans si ne-am pus toate intrebarile firesti in asemenea situatii: de ce ni se intampla noua? unde am gresit? Etc. Totul a durat pana a doua zi dimineata, atunci cand ne-am dat seama ca degeaba plangem si ne vaitam, ca nu rezolvam absolut nimic, ba dimpotriva. Asa ca ne-am mobilizat toata energia sa facem copilul bine, sa facem rost de bani pentru terapie. Eram tineri, abia casatoriti de trei ani, cu credit la casa, salarii medii. Terapia ABA costa peste 2000 de lei pe luna, cost pe care nu aveam cum sa-l suportam, Cu ajutorul prietenilor si al oamenilor buni din jurul nostru am reusit sa strangem ceva fonduri si am inceput in forta terapia, la un centru din sectorul 1. Lucrurile au evoluat foarte bine 9 luni, dupa care progresele nu au mai aparut.

Ne-am mintit singuri frumos ca totul este bine si ca Andrei nu mai are nevoie de terapie, asa ca l-am inscris la o gradinita particulara de langa casa si am sperat ca totul va fi bine. A fost o vreme, dar numai pentru ca noi ne incapatanam sa credem asa, e greu tare sa accepti ca al tau copil are ceva. Intr-un final ne-am trezit si am reluat terapia ABA.

Am hotarat, de comun acord cu neuorlogul si psihiatrul care ne urmaresc cazul, sa mutam terapia acasa, ba chiar sa plusam si cu alte activitati pe langa ABA.  Costurile s-au triplat insa rezultatele au inceput din nou sa apara iar copilul inflorea pe zi ce trecea. Am fost nevoiti sa ne vindem casa pentru a putea suporta costurile terapiei, dar a fost cea mai buna decizie si banii cel mai bine investiti. Acum, Andrei are 5 ani 4 luni iar progresele sunt uimitoare. Medicii ii dau sanse de recuperare de 99% daca vom continua planul de tratament. Costurile sunt uriase:  terapie ABA (zilnic cate 2 ore), innot (de 2 ori pe saptamana), kinetoterapie (de 2 ori pe saptamana), grupuri de socializare (momentan doar o data pe saptamana insa cautam un centru unde sa mai mergem la inca o sedinta), logopedie (de 2 ori pe saptamana) plus insotitor la gradinita (4 ore pe zi, merge la program scurt). Din acest motiv am deschis Asociatia Zambeste din nou, prin intermediul careia incercam sa strangem fonduri care sa ne ajute sa continuam terapia copilului in acest ritm sustinut, cu speranta ca va deveni un adult independent, pe picioarele lui, la casa lui, util societatii si cu o viata fericita.

Stiu, sunt multi care trec printr-o situatie asemanatoare cu a noastra si sper ca toti sa fie puternici si sa lupte pana in panzele albe pentru copilul lor! Nu va lasati descurajati si nu va  pierdeti in intrebari inutile: trebuie sa ne canalizam energia sa ne facem copiii bine, nu avem timp de plans si depresii! Le facem si pe astea dupa ce copiii nostri vor fi pe picioarele lor!

Avem aproape 3 ani si jumatate de cand ne luptam cu Autismul si am trecut prin multe situatii absolut infioratoare cu centre de terapie si terapeuti “foarte bine pregatiti”. Aveti mare grija atunci cand va alegeti coordonatorul si terapeutul care sa se ocupe de cel mic, cautati si iar cautati pana gasiti oameni cu adevarat pregatiti, cu inclinatie catre meseria asta. E plina piata de terapeuti care vand gogosi si fac asta doar pentru bani.